După ploaie oraşul parcă respiră prelung. Nu poţi simţi acel miros dulce de iarbă care parcă reverberează din trecutul cu păpuşi şi cărţi de colorat. Sunt prea multe maşini, prea mult asfalt, prea mulţi oameni, înghesuiţi umăr la umăr pe trotuare. Dar, pentru câteva minute, când încă mai cad ultimii stropi aproape că poţi simţi oraşul respirând. Luminile sunt mai clare, cerul pare mai înalt, mai arcuit. Este ca şi cum te priveşti într-o oglindă pe care ai şters-o temeinic înainte şi îţi vezi acum în ea reflecţia clară şi puţin nedumerită. Parcă pentru prima oară în luni de zile observi cele câteva riduri şi zâmbetul obosit. Dar încă îţi aparţii, pentru că te opreşti în loc şi adulmeci mirosul efemer al ploii în marele oraş. Respiri.
Am uitat să respirăm. Deveniţi pe nesimţite roboţi cu sufletele agăţate de un ştat de plata: “iau metroul, cobor la staţia X, mă gândesc că vine rata şi trebuie să îi iau lu’ ăla mic o tabletă nouă, idioata de la biroul de vis a vis iar îşi etalează o nouă pereche de pantofi Jimmy Choo, de unde o avea, dragă, bani?” uitam să privim în jur cu atenţie, uitam să ne privim pe noi înşine.
Citim pe “reţele de socializare” (urăsc termenul acesta) mesaje motivaţionale, postăm poze din insule cu ape albastre şi hamace care îndeamnă la lene estivală în timp ce ne înghesuim într-un 135 fără aer condiţionat. Înglodaţi în rate la bănci –“păi trebuia să îmi iau şi eu un acoperiş deasupra capului”- suntem robi pe treizeci de ani sau mai mult. Dar asta este, romanul trebuie să aibă proprietate personală, probabil ca rezultat al frustrărilor din perioada “aceea”(mă feresc să folosesc sintagma “înainte de revoluţie” din vanitate scriitoricească). Te-au sfătuit prietenii, colegii, părinţii : „de ce să îi umfli burta proprietarului, când cu banii de chirie îţi plăteşti tu rată la apartamentul tău, aşa că de ce nu faci un credit micuţ, că nici nu ştii când zboară timpul?”
Şi uite aşa, zi după zi, an după an, ne încolonăm, minţindu-ne frumos că încă suntem stăpânii propriilor vieţi, că suntem unici, minunaţi, extraordinari, că plecarea noastră din această lume va fi îndelung deplânsă de întreaga omenire.
Vă jur, în numele proprietăţii private, că o să îmi cumpăr un loc de veci la Bellu. Central. Şi o să îmi ridic un mausoleu, cu aer condiţionat şi tot tacâmul. Măcar că asta o să-mi fie casa pentru eternitate şi, dacă faci un calcul sumar, luând în considerare DAE , comisioane şi alte dobânzi eu zic că tot merită investiţia.
Dar poate mâine, pentru că în seara asta a plouat, iar oraşul respiră prelung.
EU respir!
after-the-rain

Anunțuri