Mai întâi de toate, doresc să-i mulțumesc autoarei pentru șansa de a citi manuscrisul celui de-al doilea volum al seriei Nemuritor, Te voi găsi!

Am observat că, în cărțile Oanei, aceste prime două volume, misterul se simte ca la el acasă. Nici când ai ajuns la final, acesta nu s-a lăsat elucidat complet, provocându-te constant să-ți regândești scenariile imaginate pe mai departe. Și pot să pun pariu cu voi că ne surprinde, în majoritatea cazurilor, cu ceva la care nu ne așteptam vreodată. Este atât de imprevizibilă și de jucăușă acțiunea, încât nu prea ai șanse să ghicești ce va urma în continuare. Asta dacă nu cumva ești vreun cititor de gânduri, pentru a putea scormoni prin colțișoarele întunecate ale minții autoarei, să vezi ce se mai perindă pe acolo.

Am citit cartea mult prea repede din punctul meu de vedere și nu pot să spun decât că m-a lăsat fără cuvinte la propriu, nu doar la figurat. Nu mai spun că am terminat-o de citit chiar cu foarte puțin timp înainte ca bateria de la telefon să se ducă! Cred că nu a suportat nici ea faptul că lectura s-a sfârșit deja. Și mi-au dat lacrimile! Dar nu din cauza asta, cât pentru un moment din carte ce îmi pusese capac. Bine că a fost mai mult o sperietură, că altfel chiar nu știu ce aș fi făcut. Probabil s-ar fi ajuns cu mine la ușa Oanei și nu cred că ar fi ieșit bine…pentru ea sau, poate, pentru una din pisicile sale. Deși, dacă mă gândesc mai bine, sărăcuțele chiar nu au nicio vină.

Citeste articolul integral aici

Anunțuri